Cum percep, retrospectiv, cele 8 luni de cand sunt tata

4
274

O spun din capul locului: indiferent cat de multe auzi de la alti parinti, indiferent cat citesti, indiferent cat te documentezi, sa devii tata pentru prima data te prinde complet cu chilotii-n vine. Nu pentru ca nu ai avea o idee ce sa faci in noile circumstante ci pentru ca te incearca un tumult de sentimente absolut noi care cel mai adesea te arunca in fight or flight mode.

Oamenii sunt creaturi ciudate si paradoxale dar daca un lucru e cert in legatura cu noi e faptul ca orice ne scoate din zona familiarului si a confortului ne creaza o senzatie puternica de “mai bine nu”. Astfel ca strict din punct de vedere empiric, daca pui pe o foaie argumentele pro si contra conceperii unui copil, nu ai absolut niciun motiv sa o faci. Gradul de randomness e imens. Orice alta activitate, daca ar echivala cu haosul pe care ti-l face in viata un bebelus, ai refuza-o fara ca macar sa clipesti.

Dar in cazul asta nu numai ca nu o faci, dar dupa ce iti trec toate transpiratiile si dracii, dupa ce te asezi in pat seara sperand ca ai mai incheiat o zi, cand privesti retrospectiv, primul gand e ca TRAIESTI. Orice alt lucru care te-a entuziasmat pana atunci paleste in fata senzatiei asteia si nu poti sa explici exact, exact de ce.

Am avut mereu o parere rezervata apropo de ideea de dragoste din aia definitiva si inexplicabila, poate din cauza dorintei mele de a nu ignora logica si realitatea atunci cand luam decizii si vietuim pe-aici primprejur. Totusi, oricat ma screm, nu gasesc o explicatie mai buna pentru bucuria care te incearca atunci cand, bebelusul, ajuns acum deja un baietel, face o activitate “umana” oricat de nesemnificativa pentru altii precum un zambet care tradeaza ca intelege ce se intampla, cine esti si faptul ca ii vrei binele.

La nastere si in primele saptamani m-au incercat zero sentimente paterne si nu cred ca avea legatura cu faptul ca toti bebelusii arata ca niste extraterestri subnutriti. Acum, daca ma gandesc mai bine, e posibil sa fi fost un fel de incapacitate de a-mi intelege schimbarea statutului: de la un om care a savurat la modul cel mai sincer sa faca cam ce vrea si ii place la cel de TATA. Adica la om care a contribuit la nasterea altui om pentru ca de fapt aici e minunea. E clar ca biochimia noastra e de asa natura incat sa favorizeze inmultirea.

Cei aproape 10 ani de existenta intr-un mediu concurential cum e cel de business au fost minunati pentru ca mi-au predat o multitudine de invataminte care ma vor ajuta sa navighez cu ceva mai multa usurinta prin viata.  M-au ajutat sa trec mai usor peste esecuri, sa fiu mereu cu ochii pe lectia pe care noi oamenii o pierdem atunci cand suntem invinsi, sa realizez ca orice lucru pare mai grav atunci cand il auzi prima data, dar ulterior trece, asa ca e bine sa te comporti inca de la inceput ca si cum a trecut deja, sa invat ce sunt banii si cum sa ii folosesti ca sa nu stoarca umanitatea din tine ci din contra sa o potenteze, sa nu uit ca trebuie sa oferi in mod repetat inainte sa ceri sau sa crezi ca ti se cuvinte, sa pun mai mare pret pe loialitate decat pe inteligenta si multe, multe altele despre care voi mai scrie aici.

Nimic insa nu m-a “antrenat” emotional pentru confruntarea cu rinocerul asta mic. Si de aici vine si frumusetea: el invata pas cu pas ce e lumea, iar eu, alaturi de Stefana, invat cum sa ii fac primirea unui astfel de pitic curios, in viata. Progresam si ne frustram impreuna si nu stiu cum e pentru el, dar pentru mine au fost 8 luni in care am descoperit niste simtiri incredibile si am primit niste lectii care m-au facut mai bun in tot ceea ce fac.

Tehnologia imi va permite, peste ani, sa ii arat exact cum m-am simtit si cat sens mi-a dat vietii prin ceea ce scriu azi, la firul ierbii. Singurul lucru pe care mi-l doresc e ca asta sa il motiveze sa devina un parinte si mai constient, si mai inteligent si mai rabdator decat am fost eu sau voi fi pe viitor…pentru ca asta e singura mostenire reala, palpabila pe care o lasam dupa ce ramanem doar cenusa: cum i-am facut pe oameni sa se simta cat am fost in viata.

 

 

 

4 Comentariul

  1. Pune si tu niste mamaligi de-alea expresive pe aici, ca nu stiu sa fac inimioare din tastele telefonului.

    E, probabil, aventura cu cele mai intense emotii dintr-o viata de om. Iti urez multa voie-buna, un strop mare de rabdare si intelepciune. La un moment dat vei incepe sa vezi viata si prin ochii lui, asa, din cand in cand; e un privilegiu al părintilor atenti si implicati. Se pare ca micutul tau si-a ales intelept parintii 🙂

    • :))))

      Sa stii ca ai dreptate cu emotiile. Si sa mai stii ca multe lucruri mi s-au asezat in minte in urma discutiilor noastre pe marginea acestui subiect.

  2. Felicitari, Vlad! Iti doresc sa savurezi, alaturi de sotia ta, fiecare clipa petrecuta cu ”rinocerul”, care va va umple sufletele de bucurie!

    • Multumesc mult de ganduri. Asa vom face si sper sa marim “turma” de rinoceri in anii ce vin 🙂

ZI-MI PAREREA TA

Scrie-mi comentariul tau!
Numele tau